Hide Button

Misiunea Sammy Tippit Oferă
Resurse În Următoarele Limbi:

English  |  中文  |  فارسی(Farsi)  |  हिन्दी(Hindi)

Português  |  ਪੰਜਾਬੀ(Punjabi)  |  Român

Русский  |  Español  |  தமிழ்(Tamil)  |  اردو(Urdu)

Tippit finalizează maratonul din Grecia

Acest articol este o comunicare făcută din partea lui Sammy Tippit înainte de plecarea în India. El a terminat maratonul din Grecia, iar acesta este raportul făcut de el a ceea ce s-a întâmplat:

Salutări de la Sammy (aproape Phidippides) Tippit!

Citește întregul articol pentru a înțelege partea pe care a avut-o Phidippides si descoperă ce s-a întamplat la sfârșitul cursei.

În cazul în care nu recunoști numele Phidippides , el aparține alergătorului care a adus vestea în Atena că, atenienii au învins perșii în bătălia de la Marathon. El a alergat aproape 26 de mile, a anunțat victoria după care a murit. Atunci cănd comitetul olimpic original a decis să aibă o cursă de distantă in 1896 ei au ales cursa lui Phidippides. Aceasta a fost numită Marathon, pentru că victoria a fost câștigată în bătălia de la Marathon.

Probabil vă întrebați ce legatură am eu cu aceasta. Mulți dintre voi știți că atunci când am fost diagnosticat cu cancer Dumnezeu mi-a pus pe inimă să alerg în această cursă clasică de Marathon din Atena. În urmă cu 30 de ani eu si prietenul meu KenLeeburg am visat ca împreună să alergăm în cursa originală de marathon de la Atena. Ken a murit într-un accident de automobil, iar acest vis nu s-a mai împlinit. Apoi acest vis s-a reaprins din nou cand am fost diagnosticat cu cancer.

Kirsta Leeburg Melton, fiica lui Ken a simțit că ar trebui să alerge alături de mine în această cursă în locul tatălui ei. Kirsta a venit cu numele tatălui ei înscripționat pe tricou și cu o poză inrămată pe care a purtat-o cu ea pe parcursul cursei.

Dimineața Wade, soțul Kristei ne-a condus la stadion de unde urma să luăm autobuzul pănă la linia de start a maratonului. ( Tex s-a simțit rău și a trebuit să ceară ajutorul unui medic înainte de a plecat de la hotel. Acum se simte mai bine). După ce am ajuns la linia de sosire m-am amuzat puțin. Alergătorii kenieni își făceau incălzirile puțin mai incolo așa că m-am alăturat si eu lor.Mi-ar fi plăcut să am aparatul foto la mine ca să mă credeti.

greek1Cursa a inceput la ora 9:00, iar eu am avut un start bun. Nu am vazut-o pe Krista decât mai târziu la stadion, unde defapt începe povestea mult mai înteresantă. Am făcut primii 5 km într-un ritm de 8:42 ceea ce era foarte bine pentru mine. Nu mă simțeam obosit deloc. Mi se părea chiar ușor. Ritmul ăsta m-ar fi adus undeva sub patru ore ceea ce și speram să pot face. Am păstrat acest ritm pentru primii 10 km și mă simțeam foarte puternic. Intre 10 si 20 de km am avut câteva urcușuri si coborâșuri, însă timpul meu a rămas destul de constant. Ritmul meu a scăzut undeva la 8:50, dar încă eram sub timpul care m-ar fi ajutat să alerg patru ore de maraton.

Dar intre 20 si 30 de km totul a fost doar urcușuri,urcușuri lungi, mari si teribile. Știam că sunt încă destul de departe în planificarea mea și chiar dacă aș fi încetinit înainte de 32 de km încă aș fi fost în timpul de 4 ore. Ultimii 10 km (6,2 mile) au fost doar coborâre sau linie dreaptă așa că mă găndeam că o să pot face față acestor ultimi 10 km. Acesta era planul meu. Totuși după ce am terminat partea de urcușuri eram frânt. Nu mai avem nimic de dat. De acum scopul meu era să ajung la stația de recuperare care era la 2.5 km distantă. Am ajuns acolo, am băut ceva și apoi am început să pășesc încet,dar când am vrut să-mi încep alergarea totul în corpul meu mă durea. La început scopul meu a fost să încerc să alerg puțin pană la stația de recuperare care era la 2.5 km să mă hidratez puțin și apoi să merg.

Totuși era foarte dificil. Durerea se întețea cu fiecare pas. Am decis să alerg pană la următorul semn de km și apoi să merg. Am reușit însă nu am crezut că pot să merg mai departe. Am decis totuși să încerc să ajung pănă la următoarea linie roșie. Am reușit și asta însă eram atât de gol încât deabia mai puteam să mă mișc. Am început să merg puțin și apoi să alerg. După puțină vreme am crezut că nici măcar nu mai pot merge așa de mare era durerea.

Dar făceam asta pentru gloria lui Dumnezeu și în memoria prietenului meu Ken Leeburg. Știam că nu pot renunța. Dar era așa de greu. Mai aveam mai puțin de un km insă am început să plâng așa de mare era durerea. Eram gata să renunț, însă când am trecut colțul drumul ducea către stadion. E foarte greu să descriu scena ce a urmat. Sute de oameni erau pe margine și strigau: “BRAVO! BRAVO!” Am început din nou să plâng, m-am uitat spre cer si puterea mi-a revenit. Am început să alerg din nou, oamenii continuau să strige. Am întrat pe stadion, iar scena era încredibilă. Stadionul olimpic era plin de sute de oameni care strigau: “BRAVO! BRAVO!”

greek2Am alergat ultima linie dreaptă cu degetul arătat spre cer, in durere și plângând plin de emoții. Am trecut linia de sosire și tot ce am putut să spun a fost: Am reușit! Am terminat cursa! În curând însă am devenit foarte dezorientat,iar domnul care era desemnat să observe cursa m-a văzut și și-a dat seama că ceva nu este în regulă cu mine, așa că foarte repede mi-a adus apă.

Johnatan Macrsi un frate drag grec și un prieten de-a lui m-au filmat . Au venit în grabă către mine și m-au rugat să fac un comentariu despre cursă. Le-am spus: acesta este lucrul cel mai greu pe care l-am făcut în viața mea. Nu am alergat așa de tare pe cât aș fi crezut, dar am ajuns la un punct în cursă în care cât de repede fugeam nu mai avea nici o importanță, să termin cursa a devenit cel mai important lucru.

Apoi m-am uitat în sus și am spus: cred că o să leșin. Cerul a început să se învârtă și totul să pară foarte neclar. Paramedicii au alergat și m-au prins în timp ce cădeam. Nu îmi amintesc prea multe din momentele acelea, doar că am fost întins pe o targă și dus la cortul medical. Doctorii încercau să îmi facă diferite teste , iar eu mă simțeam fară viață stând acolo întins.

Doctorii au decis că ar tebui să fiu dus la spital după ce am petrecut aproximativ 2 ore în cortul medical. Krista a trecut linia de sosire la o ora după mine. Fiul lui Johnatan, Justin i-a spus că sunt la cortul medical, iar ea imprună cu soțul ei Wade au venit să vadă ce mi s-a întamplat.

Am fost transportat la spital, iar în ambulanță doctorii l-au întrebat pe Johnatan despre cursa mea si cine sunt eu. El i-a spus doctoriței povestea mea și despre Christos. Când am ajuns la spital mi s-au făcut o serie de teste medicale EKG, raze și cardiologice. In sala de așteptare am observat doi tipi care păreau foarte agitați și arătau ca și cum ar fi din Orientul Mijlociu. În timp ce așteptam am început să vorbesc cu ei. Erau refugiați din Afganistan și erau veniți în Atena de curând. Le-am împartășit pe Christos și i-am prezentat lui Johnathan care are o lucrare printre refugiați.

Toți doctorii mă întrebau dacă sunt la primul maraton, iar după ce răspundeam pozitiv mă întrebau ce vârstă am. Când le spuneam că am 61 de ani începeau să vorbească repede în greacă.

Am aflat că a mai fost un om care a alergat la fel ca și mine insă , avea 60 de ani iar diferența dintre noi doi a fost că el a murit.

În cele din urmă doctorii mi-au dat drumul din spital și am putut să mă întorc la hotel la soția mea dragă. Suntem înapoi la normal și nu trebuie să vă îngrijorați pentru noi. O să fim bine. Oricum suntem deja doi “cerbi răniți”. Ne-am bucura să vă rugați pentru noi. Ne îndreptăm spre Amsterdam, iar după o noapte petrecută acolo vom merge în India pentru 10 zile. Vă rugăm să vă rugați pentru noi ca Dumnezue să o vindece complet pe Tex și mie să-mi dea putere.

Vă iubim și vă apreciem,

Sammy si Tex